marți, 26 iunie 2012

Mică corectură pentru justiţia românească


            Am ceva timp de cand am facut un studiu asupra legii, la general. De unde şi până unde legea se justifică, şi de unde şi până unde legea este abuz.
            Am constatat în primul rând că avocaţii sunt nişte consumatori de lege, care nu pun în balanţă aspectul de justiţie – jus – juris – mai exact de îndreptare, pentru simplul fapt că ei trebuie şi sunt forţaţi să lucreze cu pârghiile existente, şi în spaţiul delimitat de lege. Culmea este că avocaţii nu sunt nici în categoria legislativă, nici în cea executivă! Şi asta în condiţiile în care ar fi cei mai în drept să clarifice legea destul de alambicată.
            Vin cu un exemplu practic: Sistemul comunist, confiscă o proprietate.
            Sistemul capitalist actual – nu sunt sigur că este capitalist, însă admit că există o libertate de mişcare cu diferenţe mari faţă de vechiul sistem comunist românesc – dă posibilitatea familiei în cauză să îşi recupereze proprietatea.
            Dar cum?
            Plăteşti o taxă de timbru, proporţională cu valoarea proprietăţii ce urmează a fi redobândită, (şi poate că şi un onorariu unei case de avocatură, şi un procent executorului judecătoresc).
            Şi aici este o mare scăpare a legii.
            Familia a pierdut proprietatea din cauza organizării statului. Familia pierde în continuare bani (banii – trebuie să subliniez, că sunt din bugetul familiei) tot din cauza organizării statului.
            Este normală o imputare financiară doar în cazul unei abateri de la prevederile legii.
            Să plătească vinovatul! Nu nevinovatul!
            În acest caz, reprezentanţii statului au greşit, ei trebuie să plătească. Dacă nu mă înşel, la nivel de stat, există prevederi de constituire de provizioane financiare, în scopul asigurării evitării unor situaţii de acest gen. Mai mult chiar în fiecare an, în bugetul de stat, există sume prevăzute cu destinaţia – despăgubiri.
            Iar la nivel de act de justiţie, taxarea asta, mi se pare mai mult decât un abuz. Judecătorului nu i se permite deschiderea unei cauze, dacă nu constată întocmite condiţiile de iniţializare – respectiv – achitarea taxei de timbru, proporţională cu valoarea bunului revendicat.
            Şi puteţi concluziona singuri domnilor procurori şi judecători, dacă părerea mea este sau nu cu valoare de adevăr.
            Nu avem de a face cu un abuz, al statului, asupra proprietarului? Şi pot spune că abuzul în cauză se repetă de două ori, asupra aceleiaşi familii.
            Dacă familia vine cu înscrisuri, din care rezultă că a deţinut bunul, este treaba statului să constate valoarea de adevăr a înscrisurilor.
            Iar pentru cazul, în care înscrisurile sunt false, este bine să fie stipulată o pedeapsă pentru cel ce încearcă să fraudeze statul.

Niciun comentariu: